Spune NU violenţei în familie

Violenţa în familie - termen care descrie realitatea cutremurătoare a multor femei din România. Deşi lucrez în domeniu de aproximativ şase ani, nu încetez să rămân şocată de teroarea, spaima şi durerea pe care o trăiesc victimele violenţei în familie. Cuvintele noastre nu pot descrie cu adevărat această realitate prezentă în societatea noastră, realitate care ignorată continuă să ne afecteze.
Gândul care mă procupă şi astăzi este cât timp mai trebuie să treacă pentru ca mamele, surorile, prietenele, vecinele noastre să trăiască în siguranţă fără să le mai fie frică de cel care odată le-a jurat iubire şi siguranţă. Oare cât mai trebuie societăţii să ia o atitudine împotriva acestui fenomen astfel încât femeile să poată trăi în libertate, fără să le mai fie teamă să iasă pe stradă şi fără să întoarcă mereu capul să vadă dacă cineva le urmăreşte?
Dintre toate cazurile de violenţă în familie asistate care m-au marcat, vă voi reda povestea unei doamne pe care o socotesc a fi adevărată eroină. Ea este şi cea care m-a determinat să-mi doresc să vin în ajutorul femeilor victime ale violenţei în familie. Personal cred că Dumnezeu a folosit-o ca eu să-mi găsesc adevărata menire în viaţă.
Avea patru copii pe care îi iubea foarte mult şi îmi spunea că doar pentru ei trăieşte şi ar face totul pentru ei. La vârsta de 16 ani a fost violată de cel care urma a-i fi soţ şi tatăl celor patru copiii, iar de atunci femeia nu-şi mai aminteşte de vreun Crăciun liniştit, fără scandaluri, fără alcool, fără frig şi fără lacrimile care îi curgeau când era nevoită să fugă cu copiii şi să doarmă la rude, vecini sau sub vreun pod. De multe ori era nevoită să facă rost de bani să-i cumpere soţului pâine, în timp ce copiilor nu avea voie să le dea decât mămăligă. Cu lacrimi în ochi mi-a povestit cum noaptea, când credea că soţul a adormit, mergea în locul unde avea o icoană şi înghenunchea să se roage. De cele mai multe ori această rugăciune era întreruptă de către soţ, care o ridica trăgând-o de păr, după care o bătea până nu se mai putea ridica de pe jos, apoi trezea copiii şi îi punea să-i spună tot feluri de cuvinte murdare şi să o scuipe. Deşi a fugit de acasă de nenumărate ori, întodeauna se întorcea înapoi din cauza insistenţele şi promisiunile făcute de soţul agresor, dar şi din lipsa suportului moral şi material.
În luna Decembrie a anului 2000, în urma unui incident în urma căruia era să fie înjungiată de către soţ, a reuşit să fugă de acasă şi mi-a cerut ajutorul. Grija ei cea mai mare era legată de copiii care au rămas acasă. Mi-a spus că a cerut ajutor mai multor persoane, dar nimeni nu a ajutat-o de teama soţului ei. În acel moment am ştiut că nu pot fi indiferentă şi trebuia să fac ceva, deşi încă nu exista o lege care să combată violenţa în familie sau servicii sociale specializate. Chiar dacă resursele erau foarte limitate, am ştiut că primul lucru era găsirea unui loc unde să fie în siguranţă şi nu am renunţat. Apoi, împreună cu ea am reuşit să scoatem şi copiii din casa în care rămăsese soţul agresor şi să îi ducem într-un loc sigur.
Ceea ce m-a determinat să deschid un adăpost pentru femei victime ale violenţei în familie a fost zâmbetul şi faţa senină care am găsit-o în prima zi de Crăciun, atunci când am vizitat-o pe mama aflată într-un loc sigur şi liniştit împreună cu copiii ei, precum şi cuvintele rostite de această femeie: “Până acum, niciodată nu am ştiu ce înseamnă pacea şi bucuria sărbătorilor de Crăciun”.
Momente ca acestea ne fac pe noi, cei ce lucrăm în domeniu, să nu ne dăm bătuţi şi să mergem înainte. Alăturaţi-vă şi voi nouă şi spuneţi NU violenţei în familie.

Cu respect Mihaela Kovacs,
Director Fundaţia Beraca Sighişoara